Am vorbit anterior despre Cuvântul lui Dumnezeu, adică despre puterea necreată a lui Dumnezeu, precum și despre relația dintre Cuvântul lui Dumnezeu și miracole. Acum trebuie să amintim câteva lucruri despre minunile pe care le-a făcut Hristos, adică să studiem valoarea și caracterul lor teologic.
Unii oameni văd că miracolele sunt o excludere a legii naturale, adică ei cred că atunci când Dumnezeu a creat lumea, El a plasat legile naturale în creația Sa, iar atunci când se fac minuni, aceste legi sunt suspendate. Acest punct de vedere este incorect din punct de vedere teologic. În primul rând, trebuie să menționăm că Părinții Bisericii au două doctrine de bază despre crearea lumii și relația lui Dumnezeu cu aceasta. Prima este că Dumnezeu a creat lumea din nimic, iar prima este că El o conduce nu prin mijloace create, ci prin puterea Sa necreată. Aceasta înseamnă că nu există legi naturale care să guverneze creația, ceea ce înseamnă că Dumnezeu nu a creat lumea și a lăsat-o în soarta ei, ci mai degrabă El o gestionează personal cu puterea Sa necreată, închegată și grijulie. Nu există legi naturale în creație, dar există legi spirituale, care sunt putere divină. Dacă nu vedem lucrurile din această perspectivă, Îl înstrăinăm pe Dumnezeu de lume sau îi atribuim nevoia lui Dumnezeu.
Hristos a subliniat întotdeauna că Tatăl Ceresc este la lucru, că hrănește păsările cerului și îmbracă pământul (Matei 6:26-28) și că Îi pasă de toate. Când sunt unele lucruri care se repetă într-un mod natural, aceasta nu se datorează unei legi naturale, ci mai degrabă meritului puterii divine, adică Dumnezeu dorește să acționeze în același mod întotdeauna. Prin urmare, minunile nu sunt o încălcare a legilor naturale, ca și cum Dumnezeu s-ar îndoi de Sine, ci mai degrabă, în timp ce El lucrează întotdeauna într-un fel, la un moment dat, El realizează miracolul într-un mod diferit. Este o chestiune de intervenție personală a lui Dumnezeu în lume, așa cum face întotdeauna, de fiecare dată într-un mod diferit. Totuși, vorbind despre minunile lui Hristos și despre cele asociate cu el, trebuie să remarcăm două puncte.
Primul este că, întrucât Hristos este pe deplin om și pe deplin Dumnezeu, iar natura umană pe care El și-a asumat-o de la Fecioară a fost sfințită din momentul primei ei zămisli, El este întotdeauna capabil să facă minuni, chiar de la naștere. Dar el nu trebuia să facă minuni la o vârstă fragedă, astfel încât ei să nu creadă că nu este om. De aceea a existat sarcina pentru o perioadă de nouă luni, naștere, alăptare și o trecere liniștită a timpului, iar El a așteptat până la vârsta potrivită pentru a-și începe lucrarea în rândul omenirii. El a făcut toate acestea pentru ca secretul conducerii să fie acceptat (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Al doilea punct este că minunile săvârșite de sfinți sunt forțe ale harului divin care lucrează prin ele. Sfinții sunt locuințe ale Dumnezeului în Treime și Dumnezeu face minuni prin ei. Sunt oameni care cred că darul săvârșirii de minuni este cel mai binecuvântat, dar nu știu că există multe daruri mai mari care sunt ascunse. Întrucât este ascunsă, rămâne fără greșeală (Sfântul Ioan al Scării). Reînnoirea, purificarea, iluminarea, îndumnezeirea și privirea luminii necreate și a divinității ca dar al harului sunt mai presus de harul săvârșirii de minuni. Același lucru se întâmplă aici ca și cu Hristos. Minunea sau semnul este confirmarea că El este Mântuitorul omenirii și, de asemenea, harul săvârșirii de minuni asupra oamenilor este dovada că aceștia sunt locuințe ale Dumnezeului Treime. Din acest motiv, considerăm moaștele care emană bunătate și fac minuni ca dovadă a sfințeniei proprietarului lor. Lucrul rău este că în zilele noastre, ne lipsesc standardele sfințeniei și, prin urmare, considerăm fiecare ființă umană un sfânt. Fariseul era un om bun, dar harul lui Dumnezeu nu era în el.
