Discuția fariseilor despre divorț:
1 Și s-a sculat de acolo și a ajuns la hotarele Iudeii dincolo de Iordan. Atunci s-au adunat și mulțimile la el și, după obiceiul lui, îi învăța și pe ei. 2 Atunci fariseii au venit și l-au întrebat: „Este îngăduit unui bărbat să-și divorțeze de soție?” Lasă-i să încerce. 3 Atunci el a răspuns și le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?” 4 Ei au zis: „Moise a îngăduit să se scrie un act de divorț, iar ea să fie divorțată”. 5 Atunci Isus a răspuns și le-a zis: „Din pricina împietririi inimii voastre a scris această poruncă pentru voi, 6 dar de la începutul creației, în amintire Și femeia, Dumnezeu le-a creat. 7 De aceea omul își va părăsi tatăl și mama și se va uni cu soția sa, 8 și cei doi vor deveni un singur trup. Deci nu mai sunt doi, ci un singur trup. 9 Căci ce a unit Dumnezeu, nimeni să nu despartă.” 10 În casă, ucenicii lui l-au întrebat iarăși despre această problemă, 11 și el le-a zis: „Cine își lasă nevasta și se căsătorește cu alta, comite adulter împotriva ei. 12 Iar dacă o femeie își lasă soțul și se căsătorește cu altul, ea comite adulter.” (Marcu 10:1-12, Matei 19:1-12 și 5:31-32).
بينما كان يسوع “في تخوم اليهودية وعبر الأردن” والجمع يتبعه، سأله الفريسيون هل يُسمح للرجل أن يُطلّق امرأته أي أن يحلّ زواجه بواسطة الطلاق (Versetele 1-2). العبارة “ليجرّبوه” تعني أنهم عن طريق هذا السؤال يرغمون يسوع على أن يأخذ موقفاً تجاه موضوع مطروح آنذاك ويّلفه الجدل كموضوع الطلاق. فقط كانت مدرسة شمّاي المتشدّدة تسمح بالطلاق فقط في حالة الزنى. بينما كانت مدرسة هلال المتساهلة تتبنى المعنى الواسع في Deuteronom 24:1 “لعيبٍ ما وجده فيها”، وهذا الشيء المعيب قد يكون في أي طعامٍ غير ناجح أو في إيجاد امرأة أجمل منها.
Isus răspunde subliniind indisolubilitatea căsătoriei, deoarece este pecetluită de Dumnezeu conform pasajului din Geneza 2:24 “لذلك يترك الرجل أباه وأمه ويلزم امرأته، ويصيران جسداً واحداً”. وهو يفسّر وصيّة موسى الواردة في تثنية 24: 1 أنها تأتي لقساوة قلب اليهود (Versetele 3-9). في الواقع سمح موسى بإعطاء “كتاب طلاق” لأن كثيرين من الرجال كانوا لا يتردّدون في اللجوء حتى إلى القتل بهدف التخلّص من نسائهم والاقتران بغيرهّن.
تستمر المناقشة في الآيات 10: 12 مع التلاميذ في البيت حيث يشدّد يسوع بصورة واضحة على عدم إمكانية حلّ الزواج، معتبراً أن تخلّي الرجل عن امرأته وزواجه بأخرى هو عملية زنى. في المقطع المشابه عند متى 19: 9 يُضاف “إلاّ في حالة الزنى” (وفي متى 5: 32). يحاول المفسّرون الكاثوليك أن يبنوا موقف كنيستهم في عدم السماح بالطلاق إمّا بادعائهم أن هذه العبارة “إلاّ في حالة الزنى” مضافة من قبل الإنجيلي، أو مضافة لاحقاً إلى النصّ، أو إنهم يفهمونها بالمعنى التالي: وحتى في حالة الزنى! ويستنتجون من هذه العبارة أيضاً أن الرب يسمح بهجر الرجل لامرأته دون زواج ثانٍ (أنظر موضوع الهجر في الكنيسة الكاثوليكية).
يتخذ بعض المفسّرين البروتستانت هنا كلمة الزنى كما في سفر الأعمال 15: 20 بمعنى الأمور الممنوعة حسب شريعة اللاويين عن الزواج (أنظر سفر اللاويين 18: 6-18)، معتقدين أن المسيح يسمح بحلّ الزواج عند المسيحيين الذين قبل تنصيرهم كانوا متزوجين أحد أقربائهم كما كان مسموحاً به عند الوثنيين وغير مسموح به في الكتاب المقدّس (أنظر المفسرين Bonnard, Baltensweiler…)
În ceea ce privește Biserica Ortodoxă, ea nu a încercat să potrivească cuvântul Domnului cu practica sa, ci a luat cuvântul Domnului, s-a bazat pe el și a acceptat singura excepție de la divorț, care este cazul adulterului. (*)
الآية 12 “وإن طلقت امرأة رجلها وتزوجت آخر تزني” لا ترد في الأناجيل الأخرى. وهي مناقضة للعادات السائدة عند اليهود لأن حق الطلاق كان فقط للرجل. يبدو أن هذه الآية تتصل ببعض العادات الوثنية، أي تلك التي كانت سائدة في المجتمع الروماني حيث، رغم تشدّد القانون الروماني القديم، كان يُسمح بترك أزواجهن والزواج بآخر. تقول المخطوطة D في الآية 12 “إن خرجت هذه عن رجلها…” (أي إن طردها رجلها)، وهي محاولة للعودة إلى العادات اليهودية حيث الرجل هو الذي يبعد امرأته.
Concluzie:
În acest pasaj, Hristos subliniază în principal indisolubilitatea căsătoriei conform voinței lui Dumnezeu de la început. Dar dacă există o ruptură în parteneriatul conjugal din cauza adulterului, abia atunci este permis divorțul.
Isus binecuvântează copiii:
13 Și i-au adus copii, ca să-i atingă. Dar ucenicii i-au certat pe cei care i-au adus înainte. 14 Când a văzut Iisus acestea, s-a mâniat și le-a zis: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i împiedicați, căci împărăția lui Dumnezeu este a celor ca aceștia. 15 Adevărat vă spun că oricine nu primește Împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.” 16 Apoi i-a îmbrățișat și și-a pus mâinile peste ei și i-a binecuvântat. (Marcu 10:13-16, Matei 19:13-15, Luca 18:15-17).
هذه إحدى اللحظَات اللطيفة في حياة يسوع حين ينذر بموقف المسيحي الإيجابي تجاه الأولاد، بعكس قساوة قلب العالم القديم المعروفة بهذا الموضوع. عندما قدّمت الأمّهات أولادهنّ إلى يسوع لكي يحصلوا على بركته منعهنّ التلاميذ، ممثلين هكذا بشكل واضح مفهومَ عصرهم الذي يقول بعدم قطع مجرى العمل التعليمي من قبل أشخاص قليلي الأهمية كالأولاد مثلاً. لكن يسوع لم يؤيِّد مثل هذا التصرف بل اغتاظ وقال: “دعوا الأولاد يأتون إليّ ولا تمنعوهم” (الآية 14).
În aceste spuse, unii interpreți văd un ecou al procesului botezului copiilor din biserica primară. Înainte de a interpreta aceste cuvinte, trebuie să ținem cont de următoarele: evanghelicii nu prezintă lucrările și spusele lui Isus o singură dată și de ceva timp, adică nu sunt preocupați doar de istorie, ci sunt preocupați în special de relevanță a cuvintelor și lucrărilor lui Isus pentru viața bisericii din timpul lor. În Biserică apar multe circumstanțe care necesită referire la cuvintele potrivite menționate de Isus în Evanghelii care justifică, stabilesc sau explică ceea ce se întâmplă în Biserică.
Lui Marcu nu îi pasă în primul rând să prezinte și să scrie o scenă frumoasă din viața lui Isus, în care îi binecuvântează pe copii și le arată bunătate. El nu vrea să ne descrie misiunea emoțională a lui Isus față de familie și copii. Motivul apariției scenei este teologic și este legat de o lucrare specifică din biserica timpului său. Mulți interpreți văd pe bună dreptate în această scenă răspunsul lui Isus la întrebarea membrilor bisericii despre dacă copiii ar trebui să fie botezați sau nu. Prin această frumoasă scenă, și mai ales prin aceste ziceri menționate de evanghelist, vrea să confirme că Isus nu a împiedicat tinerii lăstari ai familiei să vină la el, ci, dimpotrivă, a încurajat-o. Biserica poate să urmeze lucrarea Fondatorului ei doar în primirea copiilor mici în îmbrățișarea ei prin botez.
În următoarele două versuri 15-16 يؤكّد الإنجيلي على قيمة الأولاد المهضومة حقوقهم في ذلك العصر. ويقول أن ملكوت السموات هو لمثل هؤلاء وإن كل واحد لم يصبح “مثل ولد” لن يدخل الملكوت. الولد كونه ضعيفاً لا يتكل على قدارته الخاصة بل يثق ثقة كاملة بمن هو أكبر منه. أن يقبل ملكوت “مثل ولد” يعني الثقة الكليّة بالله والحصول على الملكوت لا بقدراته الخاصة (“ببرّه” الخاص كما يقول الرسول بولس) بل باقتباله كهبة من الله. يلاحظ ثيوفيلكتوس حول هذه الآيات: “لم يقل لهؤلاء بل لمثل هؤلاء ملكوت الله. أي للذين يكتسبون عن طريق النسك البراءة المتوفّرة عند الأولاد بالطبيعة”.
Discuție despre viața veșnică:
17 Pe când ieșea pe drum, cineva a alergat și a îngenuncheat lângă el și l-a întrebat: „Bule Învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” 18 Atunci Isus i-a zis: „De ce mă numești bun? Nimeni nu este bun decât unul, adică Dumnezeu. 19 Cunoașteți poruncile: Să nu comite adulter. Nu ucide. Nu fura. Nu depuneți mărturie mincinoasă. Nu jefui. „Cinstește-ți tatăl și mama.” 20 Atunci el a răspuns și i-a zis: „Învățătorule, toate aceste lucruri le-am păzit din tinerețea mea.” 21 Atunci Isus s-a uitat la el și l-a iubit și i-a zis: „Un lucru îți lipsește: du-te, vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea o comoară în Cer, și vino, urmează-Mă, purtând crucea.” 22 Și a fost întristat de vorbă și a plecat întristat, căci avea mari averi. 23 Atunci Isus s-a uitat în jur și a zis ucenicilor săi: „Cât de greu este pentru cei care au bogății să intre în Împărăția lui Dumnezeu!” 24 Atunci ucenicii au rămas uimiți de cuvintele lui. Atunci Iisus a răspuns din nou și le-a zis: „Copiii mei, cât de greu este pentru cei care se încred în bani să intre în împărăția lui Dumnezeu! 25 Este mai ușor ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât pentru un bogat să intre în Împărăția lui Dumnezeu 26 Și s-au uimit foarte mult, zicându-și unul altuia: „Deci, cine? Poate fi salvat? 27 Atunci Isus s-a uitat la ei și a zis: „La oameni este cu neputință, dar nu la Dumnezeu, căci toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeu.” 28 Atunci Petru a început să-i spună: „Iată, noi am lăsat totul și te-am urmat.” 29 Atunci Isus a răspuns și a zis: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casa sau frații sau surorile sau tatăl sau mama sau soția sau copiii. Sau pământuri, de dragul meu și de dragul Evangheliei, 30 dar va fi luat de o sută de ori acum în acest timp, case, frați, surori și mame. Și copii și pământuri, cu persecuții, și în veacul ce va veni viața veșnică. 31 Dar mulți dintre cei dintâi vor fi ultimii, iar cei din urmă vor fi primii.” (Marcu 10:17-31, Matei 19:16-30, Luca 18:18-30).
يُذكر حوار يسوع مع إنسان يهودي في الأناجيل الإزائية (“شاب” حسب متّى، “رئيس غني جداً” حسب لوقا) مباشرة بعد الحديث عن الزواج والطلاق ومباركة الأولاد، إلى حدّ أن بعض المفسّرين يعتقدون أن في هذه الوحدة المشتركة فيما بين الإنجيليين الثلاثة يتخذ يسوع موقفاً تجاه Temele principale sunt căsătoria, divorțul, copiii și bogăția.
لا يبدو موقف المتكلّم مع يسوع رديئاً كما نستنتج من الفعل “جثا” في الآية 17 وممّا ذُكر في الآية 21 “فنظر إليه يسوع وأحبّه”. أمام يسوع إنسان لطيف يمارس كل واجباته الدينية المفروضة من الناموس لكنه لا يستطيع أن يدرك الآن ما يعلنه وجه يسوع من دعوة الله الكاملة التي تتوجّه إلى الإنسان بكليّته وليس فقط إلى بعض المظاهر الصادرة عنه حتى وإن كانت رئيسية.
يدعو هذا المحدّث يسوع “معلِّماً صالحاً” (الآية 17). يناديه بصفة غير مألوفة في فلسطين عند الربّانيين. ربّما يبادر في استعمال مثل هذه الصفة، كما يفسّر بعض الآباء، بعد الانطباع الذي أخذه عن موقف يسوع الصالح تجاه الأولاد وهي الحادثة التي سبقت هذا الحوار مباشرة.
يَفترض السؤال “ماذا أعمل لأرث الحياة الأبدية” إنَّ لدى السائل مفهوماً يهودياً ألا وهو أن الحياة الأبدية تُكتسب بالأعمال التي يعملها الإنسان. وهذا المفهوم مغاير للحقيقة المعلنة بيسوع المسيح والتي تقول: Viața este un dar de la Dumnezeu dat credinciosului în Hristos. “الحياة الأبدية” حسب اللاهوت اليهودي هي حياة الدهر الآتي البادئة بالقيامة. هذه الحياة يمنحها المسيح للمؤمنين. وهو لا يمنح الحياة المستقبلية فقط، بل الحاضرة أيضاً، لأن الحياة الحقيقية، الحياة بحسب الله، تبدأ في الحاضر وتستمر في عالم القيامة المستقبلي دون أن تتأثر بحدث الموت البيولوجي.
يدرك يسوع أن محدّثه يعتبره مجرّد معلّم لا أكثر، فيرفض صفة “الصالح” ليس لأنه غير صالح بل لأنه يريد أن يوجّه انتباه السائل إلى الله نبع الصلاح (الآية 18). يجب ألاّ نرى في هذا الرفض عناصر خريستولوجية (1) تأتي من شعور يسوع الخاص تجاه علاقته بالله الآب. يسوع نفسه يمكن أن يقول أحياناً “أبي أعظم مني” (يوحنا 14: 28)، كما يمكن أن يقول “أنا والآب واحد” (يوحنا 10: 30)، وذلك حسب الظرف والهدف المنشود. هنا يقصد أن يوجّه انتباه محدّثه إلى الله الآب مانح كل صلاح، ويشير إلى حفظ وصايا الله الواردة في العهد القديم كمدخل إلى الحياة المستقبلية معروف من الجميع.
Vorbitorul îi mărturisește lui Isus că a păzit toate poruncile încă din tinerețe. Întreabă ce îi mai lipsește. Crede oare că mai există o poruncă pe care o va adăuga bunul învăţător care îi vorbeşte sau crede că va fi lăudat pentru că a păstrat tot ce este scris în lege şi de aceea nu îi lipseşte nimic altceva? Poate că a fost ambele lucruri împreună, adică lauda și noua poruncă pe care le-a aplicat, obținând astfel viața viitoare. În orice caz, el nu aștepta să audă un astfel de răspuns, așa cum mi-a răspuns Isus Versetul 21: Doar respectarea poruncilor Vechiului Testament nu duce la perfecțiune. العهد القديم يرشد إلى المسيا. إذاً كل من يدرس جيّداً هذه الوصايا ويطبّقها يجب عليه أن يعترف بوجه يسوع المسيا الذي “يُكمّل” الناموس. في هذه اللحظة تُعطى فرصة الكمال للإنسان اليهودي الذي يتكلّم مع يسوع: إن كان قد طبّق إرادة الله المعلنة في الناموس منذ صباه، يمكنه الآن أن يتبع يسوع ويبرهن هكذا أنه يقبل دعوة الله الكلّية كما هي معلنة للعالم بالمسيح. ودعوة الله الكلّية ليست في حفظ بعض الوصايا بل في تحرّر الإنسان من كل الأشياء التي تقيّده داخل العالم.
Această împrejurare plăcută în care există acest evreu ne indică faptul că o persoană poate să țină legea lui Dumnezeu și să rămână prizonier al bunurilor sale materiale, adică să rămână ostatic al diferiților factori pe care ego-ul îi inventează pentru a se conserva cât mai mult posibil. și să reziste fricii de moarte. Dar, făcând acest lucru, el creează o falsă mulțumire de sine în care se sprijină conștiința lui și crede că și-a îndeplinit îndatoririle față de Dumnezeu și aproapele său, în timp ce adevărul este că într-un moment crucial al vieții sale, el constată că poziţia îl captivează de forţele acestei lumi. Prin ceea ce spune în versetul 21, Isus confirmă că decizia celui care dorește să cumpere voia lui Dumnezeu revelată prin el nu acceptă compromisuri, ci mai degrabă își asumă libertatea deplină de bunurile materiale, care deseori constituie un obstacol în calea către perfecţiune.
ما أن سمع اليهودي، هذا الذي يحفظ الناموس منذ صباه، جواب يسوع الثقيل والمزعج حتى “مضى حزيناً” لأنه كانت لديه ممتلكات كثيرة. كان تَديُّنه يغطي جزءاً من حياته لا كلّها. كان يحفظ الوصايا لكنه لم يتجاوب كلّياً مع دعوة الله الكاملة. يشير يسوع بعد رحيل محدّثه الغني (أو في حضوره حسب رواية لوقا المشابهة) إلى صعوبة دخول الأغنياء ملكوت السماوات، مريداً هكذا أن يدقّ ناقوس الخطر الذي يهدّد ذوي الأموال. طبعاً لا يقصد من خلال الآية 23 هؤلاء الذي يملكون ما هو ضروري لعيشهم، ما هو لازم لقوت عيالهم، بل يقصد الذين يكدّسون أموالاً كثيرة حتى أنهم يعلّقون حياتهم ورجاءهم عليها فقط ويصبحون في النهاية أسرى لها. ويكمل حديثه في الآية 25 حيث يعبّر بطريقة المثل: “مرور جمل من ثقب إبرة أيسر من أن يدخل غني إلى ملكوت الله”. لقد أراد بعض المفسّرين أن يتجنبوا غرابة الصورة واستحالتها فاستبدلوا كلمة جَمَل = Kamilon التي تعني أيضاً “الحبل العريض”، فأصبحت الصورة معقولة، أو أنهم لجأوا إلى افتراض “ثقب إبرة” بوابة صغيرة في أورشليم. لكن هذه المحاولات فاشلة لأن استعمال كلمة Kamilon بمعنى حبل عريض هو لاحق لعصر يسوع، والبوابة المذكور لا ترد في أية مخطوطة. نحن أمام تعبير مثَليّ معروف في ذلك العصر يدلّ على أمر صعب تحقيقه كما أن العبارة المثَليّة “مرور فيل من ثقب إبرة” ترد في التلمود وتدلّ على أمر غير قابل للتحقيق.
أمام هذا الكلام يسأل التلاميذ بدهشة كبيرة: “فمن يستطيع أن يخلص”؟ إن كان هذا الإقلاع الكليّ عن ممتلكات الحياة الأرضية هو المطلوب للخلاص، إذاً من يستطيع أن يدّعي أنه يمكن أن يلبّي مثل ذلك؟ في جوابه في Versetul 27 Isus subliniază că mântuirea vine din harul lui Dumnezeu. Ceea ce este greu și imposibil în ochii omului este posibil la Dumnezeu.
Principalele semnificații ale narațiunii anterioare:
1- Hristos vestește omenirii chemarea deplină a lui Dumnezeu (Apelul la perfecțiune). Această chemare, care apare și în Predica de pe Munte, constă în supunerea totală a omului față de Dumnezeu. Păzirea poruncilor legii nu înseamnă îndeplinirea deplină a îndatoririlor omului față de Dumnezeu. Mai presus de aceste porunci, Dumnezeu cere ca întreaga persoană să fie eliberată chiar și de micile obstacole și îndoieli. Adesea, efectuarea unor ritualuri religioase creează o falsă satisfacție și liniște a conștiinței unei persoane, de parcă ar poseda virtute. Acest pasaj atrage atenția asupra unor astfel de competențe înșelătoare.
2- Se poate forma aderență Cu bogăție materială Un obstacol major în calea intrării omului în Împărăția lui Dumnezeu. Este nevoie de o mare capacitate de a te elibera de această comoară pământească și de a-L urma pe Hristos, iar această capacitate este dată de Dumnezeu pentru că ceea ce omul nu poate face, Dumnezeu poate să facă; Este suficient ca o persoană să se predea complet Lui.
3- Acest pasaj nu constituie o altă condamnare a bogaților și nici nu vrea să sublinieze închiderea Împărăției lui Dumnezeu către cei bogați. Este un avertisment și un indiciu al pericolului cu care se confruntă cel care este captiv în banii săi, pericolul de a-l pierde în viața veșnică. Noul Testament nu învață nicăieri că săracul din cauza sărăciei sale va intra inevitabil în Împărăția lui Dumnezeu și că bogatul din cauza bogăției sale o va pierde. Cartea doar subliniază, mai ales în acest pasaj, că bogăția poate fi o barieră în calea moștenirii vieții veșnice. Deci trebuie să fim atenți.
în Versetele 28-31 بمناسبة الحوار السابق يتقدم بطرس ويقول للمسيح أنه مع التلاميذ قد تركوا كل شيء وتبعوه فماذا يكون لهم؟ فيؤكد المسيح أن كل من تحرّر من ممتلكاته وقيوده المادية سوف يأخذ “الآن في هذا الزمان” مئة ضعف “وفي الدهر الآتي الحياة الأبدية”. كل من ينتمي إلى عائلة الله الاسختولوجية أي الكنيسة سوف يجد إخوة وأخوات…، “مع اضطهادات” في آخر Versetul 31 لأن الكنيسة بعدُ موجودة ضمن إطار وُثُق “هذا الزمان” ولذلك عليها أن تواجه طريق الشهادة.
A treia predicție este despre suferințele și cererea pentru cei doi fii ai lui Zebedeu (2):
32 Pe când se urcau la Ierusalim, cu Isus conducându-i, au rămas uimiți. Și în timp ce urmau, le-a fost frică. Apoi a luat din nou pe cei doisprezece și a început să le spună despre ce avea să i se întâmple: 33 „Iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului este predat lui Preoții cei mai de seamă și cărturarii, și-l vor osândi la moarte și-l vor da în mâna Neamurilor, 34 și-l vor batjocori, îl vor biciui și vor urina peste el. Și l-au omorât, iar a treia zi a înviat.” 35 Atunci Iacov și Ioan, fiii lui Zebedeu, s-au apropiat de el și i-au zis: „Învățătorule, vrem să faci pentru noi tot ce îți cerem.” 36 Apoi le-a zis: „Ce vreți să vă fac?” 37 Atunci ei i-au zis: „Dă-ne nouă să stăm, unul la dreapta ta și altul la stânga ta, în slava ta”. 38 Atunci Isus le-a zis: „Nu știți ce cereți. Poți să bei paharul pe care îl beau Eu și să fii botezat cu botezul cu care sunt botezat Eu?” 39 Atunci ei i-au zis: „Putem.” Atunci Isus le-a zis: „Veți bea paharul pe care îl beau Eu și veți fi botezați cu botezul cu care sunt botezat Eu. 40 Dar să stau la dreapta și la stânga mea nu este al meu să le dau, decât celor cărora le-a fost pregătit.” 41 Și când au auzit cei zece, au început să se mânie din pricina lui Iacov și a lui Ioan. 42 Atunci Iisus i-a chemat și le-a zis: „Știți că cei care sunt socotiți conducători ai neamurilor stăpânesc asupra lor și că cei mari ai lor exercită putere. Pe ei. 43 Să nu fie așa între voi. Dar cine vrea să devină mare între voi, va fi slujitorul vostru, 44 și cine vrea să fie primul dintre voi va fi sclavul tuturor. 45 Căci nici Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți.” (Marcu 10:32-45, Matei 20:17-28).
يأتي التنبؤ الثالث عن الآلام عند صعود يسوع مع تلاميذه إلى أورشليم. فاعترى تابعيه (الأرجح أن يكون هناك أناس غير التلاميذ) خوف مبهم (“وكانوا يتحيّرون وفيما هم يتبعون كانوا يخافون”). هذا الخوف يعود إلى رؤية معلّمهم يسير بتصميم إلى أورشليم بينما يعلمون موقف الكتبة والفريسيين العدائي تجاهه. يأخذ يسوع الاثني عشر جانباً ويكلّمهم عن آلامه الوشيكة.
Iisus le-a informat anterior discipolilor săi despre suferința lui (Marcu 8:31, 9:31), iar aici le spune despre aceasta pentru a treia oară. Profeția include șase etape ale suferinței: A- El va fi mai întâi predat preoților cei mai de seamă; B- El este judecat; C- Atunci va fi predat neamurilor (adică păgânului Pilat); D- Este batjocorit și biciuit; E- Atunci este răstignit; Și - și (Versetele 33-34).
كم كان إدراك التلاميذ لأقوال يسوع عن آلامه ضعيفاً. هذا ما يتبيّن منذ المرّة الأولى في موقف بطرس الذي أسرع ليُبعد عن يسوع فكرة الآلام، وكانت المرّة الثانية حين جرت المناقشة فيما بين التلاميذ حول من هو “الأعظم”. وهنا نصل إلى التنبؤ الثالث من خلال مطلب ابني زبدى، يعقوب ويوحنا.
في رواية متى تتوجه أم يعقوب ويوحنا إلى يسوع معبّرة عن مطلبهما. وحسب مرقس يقترب يعقوب ويوحنا نفسهما من يسوع ويقولان له: “يا معلّم نريد أن تفعل لنا كل ما طلبناه” (Versetul 35). لم يتجرآ مباشرة منذ البداية أن يوضحا مرادهما، بل تحرّيا أولاً استعداد يسوع لقبول مثل هذا الطلب. وبعد تجاوب يسوع معهما يتابعان بشجاعة أكبر: “أعطنا أن نجلس واحدٌ عن يمينك والآخر عن يسارك في مجدك” (“في ملكوتك” حسب التعبير الوارد عند متى). لا يجب أن نرى في هذا الطلب مجرّد حبّ التلميذين للمجد، بل علينا أن نشدّد على وجود المفهوم اليهودي عن المسيّا في أذهانهم، والذي حاول يسوع أن يقوّمه مرّات عديدة. أي أن التلميذين يعقوب ويوحنا يفهمان المسيا كملك أرضي سوف يُنصَّب على عرش مجده ومُلكه في أورشليم، مدينة داود. وسوف يجمع تحت سلطانه الشعب الإسرائيلي كلّه ويُخضع كل الأمم. في مثل هذا المُلك المجيد سوف يحتلّ التلميذان المكان المرموق جداً عن يمين المسيا ويساره طالما أظهر لهما يسوع حتى الآن مثل هذا التفصيل لأنه ميّزهما مع بطرس عن مصفّ التلاميذ الاثني عشر. يبدو أنهم يعتقدون أن توطيد مُلك المسيا حدث وشيك جداً، خاصة وأن الحوار يدور عند صعودهم إلى أورشليم. كما يبدو أنهم لم يفهموا قطعاً أقوال يسوع عن الآلام، أو أنهم فهموها على ضوء المفاهيم السائدة آنذاك، وهي أن مُلك المسيا سوف تسبقه شدائد وأحزان تُدعى “شدائد المسيا”.
تُستعمل العبارات “شرب الكأس” و”الصبغة التي اصطبغ بها” (Versetul 38) في أماكن أخرى من العهد الجديد والقديم وتدل على الشهادة والموت؛ نذكّر فقط بالعبارتين المعروفتين “فلتعبر عني هذه الكأس” (متى 26: 39) “ولي صبغة أصطبغها” (لوقا 12: 50). ويسأل يسوع التلاميذ إن كانوا هم أيضاً يستطيعون مواجهة شهادة الموت على مثاله. فيجيبون للحال “نستطيع” “دون أن يفهموا عمّا كان يكلمهم. لقد أجابوا على رجاء الحصول على مطلبهم” (القديس يوحنا الذهبي الفم).
Versetul 39 este considerat de unii ca fiind o predicție a certificatului de deces al ucenicilor Iacov și Ioan. Noul Testament vorbește despre martiriul lui Iacov Apostolul în Fapte 12:2, iar în ceea ce privește Ioan, există o tradiție ulterioară care vorbește despre martiriul său (Sinaxarul sirian al martirilor din anul 41 menționează martiriul lui Iacov și Ioan pe 27 decembrie). Dar cea mai veche și mai răspândită tradiție este că Ioan a murit de moarte naturală la Efes, după ce a devenit un om foarte bătrân. Putem lua cuvintele lui Iisus în următorul sens: să bei paharul nenorocirii și să fii botezat cu botezul morții martiriului, așa cum fac și eu, acest lucru este posibil, dar să i se dea poziții de prestigiu în împărăție, care nu este o împărăție materială, pământească, așa cum credeți, ci mai degrabă una spirituală și cerească, această lucrare nu este în autoritatea mea în acest moment, ci este o caracteristică a lui Dumnezeu Tatăl. Isus nu spune că ei pot suferi martiri fără a lua o poziție în împărăție, mai degrabă, el spune: veți înfrunta moartea, dar ceea ce privește pozițiile în împărăție este doar treaba lui Dumnezeu și este dat celor care se pregătesc pentru. ea. Ți-ai îndeplinit misiunea în mod corespunzător, fără condiție, iar Dumnezeu va distribui pozițiile în împărăție într-un mod corect, nu într-un mod arbitrar.
Isus le reamintește ucenicilor săi că adevărata glorie este crucea. Aceasta este ceea ce Ioan subliniază în mod special în Evanghelia sa. Dacă ucenicii caută slavă, să știe că ea se dobândește numai prin cruce și martiriu. Acest martiriu nu dă titularului său dreptul de a pretinde o poziție în împărăție, deoarece aceasta este treaba numai a lui Dumnezeu Tatăl.
Ceilalți ucenici s-au mâniat pe bună dreptate, nu pentru că aveau o concepție corectă despre Mesia, diferită de concepția celor doi fii ai lui Zebedeu, ci pentru că acești doi frați au neglijat restul din împărăție. Apoi Isus se întoarce spre ei Versetele 42-44 بأقوال محقّة قائلاً: “إن الذين يحسبون رؤساء الأمم يسودونهم…”. هذه الأقوال ذات أهمية كبرى لأنها تعطينا المعنى أو الفحوى الحقيقية للرئاسة في العالم بصورة عامة، وفي الكنيسة بصورة خاصة. يمكننا أن نعبّر عن هذا المعنى بالشكل التالي: Conducerea este, mai presus de toate, umilință și slujire. الرؤساء والقادة عند الأمم الوثنية “يتسلّطون عليهم” أو “يسودونهم”. في الكلمتين تُستعمل العبارة Kata التي تُستخدم للتشديد أو للمبالغة، وهي لا تعني هنا مجرّد السيادة أو السلطة على المرؤوسين بل استغلال السلطة من قبل الرؤساء. لو قرأنا الجملة المشابهة في إنجيل لوقا لرأينا أن الكلمة Kata غير واردة. يقول لوقا “ملوك الأمم يسودونهم… أما أنتم فليس هكذا” Kirievousi وليس Katakirievousi (لوقا 22: 35)، وهذا لا يعني استغلال السلطة فقط عمل غير مرغوب فيه بل أن مجرّد استعمال السلطة القانونية عند المسيحيين هو أيضاً كذلك. Măreția unui creștin nu stă în puterea lui, ci în slujirea lui: لا يتخذ مركزه داخل الكنيسة كمصدر قوّة ليستفيد مادياً بل تلك وسيلة لإتمام الخدمة الرسولية. الكلمتان “خادماً” و”عبداً” مترادفتان في النصّ. إنهما تعبّران بصورة واضحة عن رسالة الرئيس صاحب المركز، وبصورة أوسع عن رسالة الكنيسة في العالم، هذا العمل الناتج عن مثال يسوع نفسه الذي خدم الإنسانية عن طريق آلامه “وبذل نفسه فداءً عن كثيرين”. دفع إذاً بموته “الفدية” من أجل أن يشتري الناس من عبودية الشيطان (Versetul 45).
Folosirea puterii și a forței este o experiență grozavă pentru fiecare persoană cu autoritate. Dar o astfel de experiență nu ar trebui să fie un motiv de îngrijorare. A apărut în forma sa ascuțită și diavolească lui Isus însuși: ispita lui Satana în pustiu despre care vorbesc Evangheliile sinoptice are tocmai următorul sens: Satana îi propune lui Isus ideea de a-și folosi puterea ca Mesia și de a urma astfel calea ușoară în pentru a se impune ca rege pământesc. Adică, cel care face minuni transformând pietrele în pâini va cădea ca un spectacol orbitor din templu și va apărea ca un conducător lumesc. Această experiență i-a venit lui Isus alteori, prin mulțimea care era gata să-l recunoască drept rege, sau prin ucenici (în special Petru, care dorea să-l țină departe de martiriu). Iisus se confrunta mereu cu ispită având în vedere cântările slujitorului suferind după Isaia, uitându-se la suferință. Multe cuvinte ale lui Isus care încep cu a treia profeție despre suferință indică deplina lui conștientizare că el își asumă lucrarea slujitorului suferind al lui Dumnezeu, care va fi predat morții de dragul întregii omeniri.
Principalele semnificații ale narațiunii anterioare:
1- إن آلام ابن الإنسان التي تشكّل “răscumpărare” تسدَّد من أجل شراء المأسورين من الشيطان ومن أجل خطيئة البشر، تمثل أفضل خدمة قيّمة يمكن أن تقدّم للإنسانية. إن عدم الاعتراف بهذه التقدمة هو السبب الذي من أجله يكون الناس إمّا مأسوريين بمشاكلهم أو أنهم يلتجئون إلى حلول خدّاعة تقودهم إلى خيبة أمل.
2- Măreția unui conducător de biserică nu stă în abilitate sau abilitate Autoritate Pe care îl are în folosirea poziției sale pentru a sluji credincioșilor. Experimentează puterea demonică Este o experiență periculoasă și l-ar putea determina pe președinte să devină autosuficient și să nu-și ducă la bun sfârșit serviciul.
3- Căutarea creștinului după glorie nu este legitimă și demnă de laudă decât dacă se bazează pe dorința de a imita suferințele Fiului Omului. Trebuie să fie Slava crestinului În martiriu, așa cum a fost crucea, slava lui Isus. O altă glorie poate veni din jertfele lui Satana.
Vindecarea orbului Bartamaeus din Ierihon:
46 Și au venit la Ierihon. În timp ce părăsea Ierihonul cu ucenicii săi și cu o mulțime mare, Bartimeu, orbul, fiul lui Timeu, stătea la marginea drumului și cerșea. 47 Când a auzit că este Isus din Nazaret, a început să strige și să spună: „Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” 48 Atunci mulți l-au certat să tacă, dar el a strigat cu atât mai mult: „Fiul lui David, ai milă de mine!” 49 Atunci Isus a stat și a poruncit să fie chemat. Atunci l-au chemat pe orb, zicându-i: „Încurajează-te! Scoală-te! Iată, El te cheamă.” 50 Așa că și-a aruncat mantia, s-a ridicat și a venit la Isus. 51 Atunci Isus a răspuns și i-a zis: „Ce vrei să fac pentru tine?” Atunci orbul i-a zis: „Stăpâne, ca să văd!” 52 Atunci Isus i-a zis: „Du-te. Credința ta te-a vindecat.” Și îndată și-a căpătat vederea și a mers după Isus pe drum. (Marcu 10:46-52, Matei 20:29-34, Luca 18:35-43).
تقع عجيبة شفاء الأعمى، وهي الأخيرة قبل الآلام، حسب الأناجيل الإزائية فيما كان يسوع خارجاً من أريحا (الواقعة على بعد 30 كلم شمال شرقي أورشليم). وهي حادثة نادرة يُذكر فيها اسم الذي شُفي. وقد يكون بارتماوس هذا، كما يقول بعض المفسّرين، قد أصبح فيما بعد عضواً معروفاً في الكنيسة. عندما سمع الأعمى المستعطي ضجة الجمع واستعلم وعرف أن يسوع الناصري عابرٌ أخذ يناشد الرحمة صارخاً “O, Isuse, Fiul lui David, miluiește-mă” (Versetul 48). În ciuda faptului că oamenii îl certau, cererea lui continuă să țipe. Isus nu l-a mustrat sau a respins un astfel de titlu mesianic care i-a fost dat în alte situații (vezi, de exemplu, Matei 9:27 al orbului, 12:23, 15:22 al canaaniților și altele), dar el nu acceptă ideea de Mesia politic pe care evreii o asociază cu un astfel de titlu.
Aici Isus răspunde cererii orbului, lăudându-și și credința în mine Versetul 52. والجدير بالذكر أنه في هذه العجيبة لا يتوخى كالعادة المحافظة على سرّيتها. ويدلّ عدم نكرانه اللقب المسياني، الذي أطلقه عليه الأعمى، على أنه ابن داود بالفعل، علماً انه يتوجّه إلى الآلام من أجل خدمة البشرية، وتقديم حياته “فدية عن كثيرين” (10: 45). إنَّ منحه النور للأعمى هو إحدى الهبات المسيانية وفقاً للنبوءات عن المسيا (أنظر أشعيا 29: 18، 35: 5، 42: 7، 61: 1). في حين أن الفريسيين لا يرون في شخص يسوع بداية زمن مسياني، ولذلك يوصفون “بالعميان” (أنظر مثلاً متّى 15: 14، 23: 16)، نرى هذا الأعمى ينظر إليه ويعترف به ابناً لداود وبعد شفائه “يتبعه” كتلميذ له.
în Versetul 50، بدل العبارة و “طرح رداءه”…، يرد في مخطوطة أخرى “ووضع رداءه”. إن طرح الرداء لكي يسرع الواحد بسهولة أكبر عادة معروفة في العالم الهلّيني، بينما تُعتبر العبارة “ووضع الرداء” محاولة للإنسجام مع العادة الشرقية التي بموجبها يبسط المستعصي رداءه أمامه لكي يجمع التبرّعات ويرتديه كلّما أراد أن ينهض ويتحرّك.
بالنسبة للأناجيل الإزائية ترتبط هذه العجيبة مكانياً بأريحا وزمنياً بمرحلة ما قبل الصعود إلى أورشليم. عند لوقا تحصل الحادثة “لما اقترب من أريحا”، بينما عند مرقس تحصل عند خروجه مع تلاميذه من أريحا. إضافة إلى ذلك يتكلّم متّى عن شفاء أعميين. ولذلك يُطرح السؤال جدّياً عما إذا كان الإنجيليون الثلاثة يتكلّمون عن الحدث نفسه أم أنهم يتكلّمون عن أحداث مختلفة! لقد أُعطيت أجوبة مختلفة منذ القديم لهذا السؤال:
1- عند الكثيرين من المفسّرين القدماء تسود النظرية القائلة إن متّى كشاهد عيان هو الأقرب من الوقائع التاريخية عندما يذكر أعميين. ومن بين هذين الأعميين يذكر مرقس ولوقا الأشهر. أي أنهما يذكران ذاك الذي كان مشهوراً ومعروفاً في المنطقة ربما بسبب انتمائه المسيحي الذي اكتسبه بعد شفائه (يتبنّى هذه النظرية كل من ثيوفيلكتوس، فكتور الأنطاكي…).
2- يرفض المفسّر زيغافنوس هذه النظرية إذ يعرض وجهة نظره: “وأنا أعتقد أنه مختلف عن الأعميين الآخرين (عند متى). الأعمى عند مرقس طرح عنه الرداء من أجل السرعة وحصل على الشفاء بدون أي لمس، في حين أن الذي جاء عند لوقا حصل على الشفاء بينما كان يسوع يقترب من أريحا وليس عند خروجه منها”. والجدير بالذكر أن وجهة النظر هذه تتفق مع رأي القديس يوحنا الذهبي الفم. هذه النظرية التي تتكلّم عن أحداث مختلفة وعن أربعة عميان موجودة عند أوريحنس (Origene) الذي يضع الأحداث بالتسلسل التالي: “يمكن أن يكون أعمى لوقا قد ظهر عند اقتراب يسوع من أريحا، وأعمى مرقس عندما دخلها، وأعميا متى عندما عبر عنها”. يعطي أوريجنس هذا التفسير للذين يهتمون فقط بالتاريخ “الدقيق” وبالمقارنة بين الروايات الإنجيلية. أمّا بالنسبة للذين يفتشون عن جوهر الروايات فيقول: “لقد عُرض موضوع واحد في أشكال مختلفة”. وبعدها يعرض تفسيره الرمزي الذي يقول (انسجاماً مع التفسير الرمزي لمثل السامري الشفوق) إن أريحا هي العالم، والخروج منها هو الابتعاد عن الاهتمامات الدنيوية، والأعميان هما مملكتا إسرائيل ويهوذا، والأعمى الواحد (حسب رواية مرقس ولوقا) هو الشعب كله الجالس على “الطريق”، طريق الناموس والأنبياء، يستعطي الشفاء من عماه من يسوع العابر فيستجيب هذا الأخير لطلبه.
3- Sfântul Ambrozie spune că cei doi orbi au fost prezentați lui Iisus când a intrat în Ierihon, cerând vindecare, iar apoi au primit cererea la părăsirea orașului. Cu toate acestea, această teorie nu se aplică niciunei dintre narațiunile biblice.
4- Potrivit Fericitului Augustin, dintre cei doi orbi menționați în Matei, unul s-a vindecat la intrarea în oraș, iar celălalt la ieșirea din ea.
5- După alții, problema se rezolvă dacă luăm în considerare informațiile conținute de Josephus, care spune că există două orașe numite Ierihon, și anume Ierihonul Vechi și Ierihonul Nou, și că minunea s-a produs la ieșirea din una și intrarea în cealaltă. Matei și Marcu vorbesc despre orașul vechi, iar Luca vorbește despre cel nou.
6- Ținând cont de interpretările moderne Formgeschichte ale Evangheliilor și de legăturile lingvistice dintre ele, constatăm cu ușurință că aceste narațiuni atestă mai ales autoritatea mesianică a lui Isus cu puțin timp înainte de Patima sa. Același eveniment este prezentat sub diferite forme de către cei trei evangheliști, după tradiția care era în mintea fiecăruia.
Această ultimă teorie, care este cea mai corectă din punctul nostru de vedere, este susținută de următoarele elemente: Cei trei evangheliști în ansamblu vor să spună prin relatările lor. أنَّ يسوع، الذي لم يعرفه الجمع ولا تلاميذه، يعترف به العميان كمسيّا (“ابن داود”). والرواية ما هي إلاّ مثال يقدّمه الإنجيليون بمناسبة زيارة يسوع لأريحا قبل آلامه. طبعاً لا يعني هذا أن يسوع شفى أعمى واحداً إذ نعلم أنه قد منح “النظر” إلى عميان كثيرين. فالإنجيليون يتكلّمون في أماكن عدة عن شفاء جماعات من العميان (أُنظر متّى 12: 22…، 15: 30، 21: 14 وغيرها). لكن الإنجيليين الثلاثة لا يهدفون من خلال رواياتهم أن يعطوا توقيتاً لتحرّك يسوع وأعماله الشفائية اليومية بشكل متسلّسل. إنهم يختارون من بين هذه الأشفية الكثيرة التي صنعها يسوع نماذج تشدّد كلها على حقيقة واحدة: سلطة يسوع المسيانية وتحقيق نبوءات العهد القديم به. إن كان شفاء أعمى أريحا المسياني قد ورد بأشكال مختلفة في الأناجيل الثلاثة، فهذا يعود إمّا إلى التقليد الكنسي الذي كان لدى كل واحد منهم أو إلى الأهداف التي يسعى وراءها الإنجيليون الثلاثة. هكذا فإن تقليد متّى يتكلّم عن أعميين وعن شفائهما عند خروج يسوع من أريحا، ويتفق تقليد مرقس مع ذلك مضيفاً اسم الأعمى الذي شُفي، أمّا تقليد لوقا فيضع شفاء الأعمى قبل دخول يسوع إلى أريحا عندما كان يقترب من المدينة.
Dacă ignorăm aceste diferențe și examinăm îndeaproape narațiunile, ne dăm seama prin multe semne că toate mărturisesc că evenimentul a fost același cu cei trei Evangheliști.
(*) Vezi: Mitropolitul Callistus Ware, Biserica Ortodoxă: credință și doctrinăCapitolul cinci: Secrete
(1) Adică referitor la Hristos.
(2) Evanghelia pentru Duminica a V-a din Postul Mare.