Psalmul 50 ocupă un loc special în cultul bisericesc, apărând în majoritatea rugăciunilor zilnice: Miezul Nopții, Utrenie, Prima Oră, Completoria Mare și Completoria Mică. Preotul îl recită în șoaptă în timpul Sfintei Liturghii, când tămâie înaintea Marii Procesiuni. Unele versete din el sunt citite și în Prokimenon, care precede citirea Epistolei la Liturghie. Această prezență frecventă a Psalmului 50 în rugăciuni provine din importanța sa ca model pentru rugăciunea de pocăință și întoarcere la Dumnezeu.
Conform tradiției biblice, autorul acestui psalm este profetul David, după pocăința sa. Cu toate acestea, o lectură critică a psalmului relevă faptul că limbajul său devoțional nu este tipic epocii lui David. Expresiile pioase folosite, care subliniază purificarea inimii corupte de păcat, și versetele care îndeamnă la reînnoirea interioară, sunt în concordanță cu scrierile profeților Isaia, Ieremia și Ezechiel, care au trăit la trei până la patru secole după David. Mai mult, chemarea la reconstruirea zidurilor Ierusalimului nu este realistă pentru vremea lui David, ci datează mai degrabă din epoca lui Neemia (la mai mult de cinci secole după David). Cea mai plauzibilă explicație este că psalmul a fost finalizat în timpul captivității babiloniene (597 î.Hr.) sau imediat după aceea.
“Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta cea neclintită; în marea Ta îndurare, șterge fărădelegile mele” (versetul 1). Verbul ebraic corespunzător cuvântului “ai milă de mine” în acest verset este „îndurare”, așa că sensul dorit devine „fii îndurător” în loc de „ai milă”. Îndurarea este un atribut divin – de unde și numele Ioan, care înseamnă „Dumnezeu este îndurător” – prin urmare, putem spune că Dumnezeu este îndurare. Și Domnul Isus a avut milă de cei bolnavi și de văduva din Nain, înviind pe fiul ei mort (Luca 7:13)...
“Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea și curăță-mă de păcatul meu” (versetul 2). Există două expresii sinonime în acest verset: nelegiuire și păcat, dar înțelesurile lor diferă. Nelegiuirea este răul pe care o persoană îl săvârșește împotriva societății și a legii și necesită o curățire precum spălarea murdăriei. Păcatul, pe de altă parte, este un păcat personal împotriva sufletului, care are o dimensiune spirituală, iar eradicarea lui necesită un alt tip de curățire - o purificare rituală și devoțională. Aceste expresii corespund celor două versete din profeția lui Isaia: “Spălați-vă, curățiți-vă; îndepărtați răul faptelor voastre dinaintea ochilor Mei. Încetați să faceți răul, învățați să faceți binele. Căutați dreptatea, îndreptați asuprirea; faceți dreptate orfanului, apărați cauza văduvei” (1:16-17).
“Iată, am fost zămislit în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea” (versetul 5). Acest verset exprimă cel mai bine conceptul Vechiului Testament despre păcat și starea decăzută a umanității. Ființele umane sunt inerent rele, “căci înclinația inimii omului este spre rău din tinerețe” (Geneza 8:21). Cu toate acestea, în alte părți, acest verset servește drept justificare pentru păcatele umane și o rugăminte pentru mila lui Dumnezeu, “căci nu este om care să nu păcătuiască” (1 Regi 8:64). Este demn de remarcat faptul că acest verset nu are nicio legătură cu concepția greșită a păcatului originar ca fiind ceva moștenit. O explicație mai detaliată a acestui concept poate fi găsită în scrisoarea Sfântului Pavel către Romani (5:12-21), iar spațiul de aici nu permite discuții suplimentare despre acest subiect.
În acest psalm este clar că păcatul este răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, că pângăriește ființa umană și o separă de Dumnezeu. Prin urmare, psalmul subliniază faptul că Dumnezeu mântuiește omenirea: “Izbăvește-mă de vărsare de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele” (versetul 14). Pocăința necesită două inițiative: una din partea individului și cealaltă din partea lui Dumnezeu. Individul trebuie să-și recunoască natura păcătoasă și apoi să se roage pentru a-și recâștiga inocența originară. Dumnezeu, la rândul său, iartă păcatele individului și îl face o creație nouă: “Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, și un duh nou și statornic în mine” (versetul 1). Psalmul 50 clarifică relația dintre umanitate și Dumnezeu, prezentând-o ca rod al Duhului, a cărui manifestare a fost pe deplin revelată la Rusalii.
Psalmistul continuă în versetul șapte, cântând: “Curățește-mă cu isop și voi fi curat; spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada.” Oamenii din Vechiul Testament foloseau isopul în ritualurile de purificare de impuritatea rituală (Leviticul 14:4). Deși psalmistul subliniază importanța primordială a jertfei inimii, el nu pledează pentru abandonarea ritualurilor tradiționale.
“Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, și un duh nou înălțește în mine” (versetul 9). Verbul imperativ “a crea” din acest verset este același verb care se găsește în Geneza versetul 1: “La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul”. Acest verb poate fi atribuit doar lui Dumnezeu, deoarece semnifică “creație din nimic” și “o creație nouă”. Profetul Isaia a folosit acest verb în acest sens când a spus: “Căci Eu creez ceruri noi și un pământ nou; cele dintâi nu vor mai fi pomenite, nici nu se vor mai zămisli” (65:17). Prin urmare, îndreptățirea păcătosului este un act divin echivalent cu actul noii creații, ca în profeția lui Ezechiel: “Vă voi da o inimă nouă și voi pune un duh nou în voi” (36:26). Verbul imperativ “a înnoi” din același verset este mai aproape de verbul “a restaura”. Scriitorul Îi cere lui Dumnezeu să restaureze sufletul uman, zdrobit de păcat, și să-l facă drept, statornic și neclintit. Astfel, persoana pocăită devine o creație nouă, adusă la ființă de Dumnezeu din nimic.
“Nu mă lepăda de la fața Ta și nu lua de la mine Duhul Tău Sfânt” (versetul 11). În Vechiul Testament, a te înfățișa înaintea lui Dumnezeu însemna a te ruga în Templu, unde locuia Dumnezeu, dar aici semnifică prezența lui Dumnezeu în inima omului. ”Duhul Tău Sfânt” se referă la Duhul care i-a inspirat pe profeți și a călăuzit poporul lui Dumnezeu: “Duhul Meu este cu tine; nu te teme” (Hagai 2:5). Aici, psalmistul extinde lucrarea Duhului Sfânt de la călăuzirea poporului la călăuzirea inimii fiecărui credincios. Este important de menționat că, în vremea când a fost scris psalmul, termenul „Duh Sfânt” nu se referea la una dintre cele trei Persoane ale Treimii – care a fost revelată la Rusalii – ci mai degrabă la o putere divină activă.
“Dă-mi bucuria mântuirii Tale și mă întărește cu un duh binevoitor, ca să învăț pe cei călcători de lege căile Tale și păcătoșii să se întoarcă la Tine” (versetele 12-13). Aici, scriitorul îi cere lui Dumnezeu să-i dăruiască bucurie, sau mai degrabă, să-i “restaureze” bucuria pe care a pierdut-o urmând calea păcatului și a răului. Căci adevărata bucurie se găsește în mântuire și în prezența lui Dumnezeu. În schimb, cel pocăit se angajează să răspândească învățăturile lui Dumnezeu și să-i călăuzească pe oameni pe calea cea dreaptă, știind că Duhul lui Dumnezeu este călăuza oamenilor.
“Izbăvește-mă de vărsare de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele, și limba mea va cânta dreptatea Ta” (versetul 14). Există două interpretări posibile ale cuvântului “vărsare de sânge” în acest verset: Prima este că Dumnezeu salvează persoana de la ucidere, ceea ce era considerat în vremurile străvechi o pedeapsă divină pentru un păcat grav comis de victimă. A doua posibilitate este că cuvântul din textul original al psalmului însemna “tăcerea mormintelor” în loc de “vărsare de sânge”. Cei care susțin această opinie își bazează opinia pe asemănarea dintre cele două cuvinte din ebraică, făcând ca sensul să fie “Izbăvește-mă din Șeol, Dumnezeule...”, deoarece Șeolul este un ținut al tăcerii absolute. Prin urmare, profetul spune: “Căci mormântul nu Te poate lăuda, nici moartea nu Te poate slăvi; cei ce se coboară în groapă nu pot nădăjdui în credincioșia Ta. Ci numai cei vii, cei vii, Te vor lăuda” (Isaia 38:18-19).
“Jertfa lui Dumnezeu este un duh zdrobit; o inimă zdrobită și smerită, Dumnezeule, Tu nu o vei disprețui” (versetul 17). Psalmistul vrea să sublinieze că adevărata jertfă acceptată de Dumnezeu nu sunt jertfele de animale sau arderile de tot, ci mai degrabă, mai presus de toate, o inimă zdrobită și smerită și un duh zdrobit – adică unul care se supune lui Dumnezeu și împlinește învățăturile Sale. Psalmul se încheie cu o rugăciune către Dumnezeu: “Doamne, zidește din nou Sionul, după bunăvoința Ta; zidește din nou zidurile Ierusalimului.” Acesta este, fără îndoială, un verset adăugat după întoarcerea din exil, deoarece oamenii din acea vreme considerau zidirea zidurilor Ierusalimului un semn că Dumnezeu le iertase păcatele și fărădelegile. Profetul Ezechiel spune: “Așa vorbește Domnul Dumnezeu: ”În ziua în care vă voi curăți de toate fărădelegile voastre, voi zidi din nou cetățile și dărâmăturile vor fi din nou zidite»” (36:33).
Nu este de mirare că Psalmul 50 este prezent în majoritatea slujbelor bisericești, atât cele comunitare, cât și cele individuale, căci exprimă cel mai bine starea păcătoasă a umanității în fața sfințeniei și sublimității lui Dumnezeu. Vorbirea psalmului despre recreare și reînnoire este o chemare la redescoperirea și reînnoirea botezului prin pocăință și rugăciune și o chemare la purificarea inimii, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să poată intra, să locuiască și să domnească pentru totdeauna.
Din buletinul meu parohial 1996