„Iată, eu stau la ușă și bat pe oricine va auzi glasul meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu mine” (Apocalipsa 3:20).
Creștinismul nu este o chestiune individuală sau un dialog cu sine. Viața creștină presupune mai presus de toate că Dumnezeu este cel care ne inițiază și suntem liberi să acceptăm sau să ignorăm prezența Lui. Prin urmare, viața spirituală este un dar divin pe care îl acceptăm sau îl respingem de la El. Această inițiativă, adică revelația divină, nu este doar evenimente exterioare de-a lungul istoriei mântuirii, ci mai degrabă o mișcare între Dumnezeu și fiecare suflet uman interior.
Așa „iese” Dumnezeu la noi, așa cum menționează pilda semănătorului, și seamănă în noi sămânța vieții spirituale. Acest lucru ne cheamă să ieșim din introversie și să răspundem la chemarea divină. El stă la ușă și bate, deci cine o va deschide? Acesta este exact rolul omului, de a fi deschis către dăruirea spirituală divină. Apoi, în el se realizează experiențe ale unei întâlniri personale între Dumnezeu și om. Dumnezeu nu se ascunde, ci se descoperă tuturor, numai că noi suntem cei care ne întoarcem de la El, spune Sfântul Simeon Teologul. Această chemare a lui Dumnezeu către noi este „bândă.” El stă la uşă afară, bate, aşteptând să audă cineva. Așa vorbea în pilde, permițând celui care voia să ignore că înțelege că poate ignora El obișnuia să repete: „Cine are urechi să audă, să audă”, adică cine vrea să-și deschidă urechile, să audă. !
Prin urmare, profunzimea vieții spirituale creștine depinde practic de gradul de acceptare și pregătire a unei persoane. Dumnezeu „ploua peste cei răi și pe cei drepți”, dar fiecare primește după dorința și voința lui. Sfântul Isaac Sirul strigă: „Postește pentru mine valurile harului tău!” Când acest pustnic și-a deschis ușile ușii, nu a putut suporta abundența harului și a providenței divine. Dumnezeu vrea să reverse valurile harului Său din belșug, dacă oamenii ar accepta asta!
Dar libertatea omului ezită mereu între harul lui Dumnezeu și ispita lui Satana și a lumii. De aceea creștinii obișnuiau să strige în adunarea lor liturgică: „Lasă lumea să plece și harul să vină”. Omul se deschide către harul divin atunci când se îndepărtează de ispitele Satanei și de înșelăciunea lumii și când își ridică dorințele la adevărata iubire divină. Această întoarcere de la o parte la alta nu este o chestiune ușoară. Pentru că omul își împărtășește dorințele și nevoile și lumii. Și aceste doruri, de multe ori, sunt corupte de calomnia lui Satana și de înșelăciunea lumii căzute din jurul lui. „Tăierea patimilor este mai dificilă decât tăierea organelor”, spune literatura ascetică monahală. Dorurile au putere asupra voinței care nu este ușor de tăiat decât cu sabia credinței și prin înlocuirea dorului cu dor. Astfel, de exemplu, călugărul abandonează lumea (lumile) nu pentru a trăi o viață de „privațiuni”, ci pentru a practica virtuțile. Este o chestiune de alegere și de a ști ce vrem să vedem în viața noastră! Astfel, când fiul risipitor s-a întors la tatăl său, nu se afla într-o situație în care părea să se fi lipsit de lucrurile bune și de prada lumii. Dimpotrivă, era fericit pentru că și-a dat seama că casa tatălui său era mai frumoasă decât îngrijirea porcilor. El a spus în inima lui: „Câți slujitori sunt în casa Tatălui Meu, care au pâine din belșug, și eu pier de foame... De aceea, mă voi scula și mă voi duce la Tatăl Meu” (Luca 15:17-20) . Când libertatea umană alege voința divină, o persoană se transformă de la a fi chemată la a fi aleasă, așa cum spune Sfântul Chiril.
Această mișcare sau întoarcere, ca o îndepărtare de la ispitele lumii și o ridicare a inimii pentru a auzi glasul Domnului bătând la ușă, conține ceva durere la suprafață, dar conține multă mângâiere interioară în profunzime. Pentru că chemarea divină se potrivește cu adevărata sete umană, în contrast cu minciuna dorințelor lumești.
„Asceza” este arta acestei mișcări. Asceza trezește o persoană și îi pune libertatea în atenție în fiecare moment. Omul aderă la tot ce este curat, ci mai degrabă se apropie de lume cu castitate sufletească. Asceza nu este un cuvânt dur, ciudat, care este specific călugărilor, chiar dacă ei se dăruiesc și devin modele în ea. Asceza este „purificarea” dorințelor. Prin urmare, rugăciunea, postul și a sta până târziu nu sunt scopul, ci mai degrabă arta. Scopul este puritatea inimii. Pentru că cei curați cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu. Această artă are multe forme legate de natura vieții umane și de mediul său. Puritatea inimii nu este altceva decât „a ieși” către Dumnezeu în loc să te închizi în tine însuți pentru a o satisface. Puritatea inimii este, pe scurt, „dragoste”. Acestea sunt hrănite în noi prin rugăciune, post și stând până târziu.
Asceza, deci, este o mișcare de a plasa dorințele umane în cadrul pe care îl merită. Este o mișcare de a pune libertatea omului în grija voinței divine. Dar această mișcare, adică ridicarea deasupra ispitelor și ridicarea inimii la Dumnezeu, nu reușește în fiecare clipă, mai ales la începători. Prin urmare, păcatul de bază în creștinism este „lenea”, adică să nu mai urcăm. „Suiți, fraților, urcați”, cu aceste cuvinte își încheie cartea Sfântul Ioan al Scării.
Astfel, viața spirituală începe întotdeauna cu Dumnezeu, dar începe cu noi atunci când aderăm la o viață ascetică care este compatibilă cu noi și ne atrage atenția în fiecare clipă asupra chemării divine. Rugăciunea, postul și starea până târziu sunt doar practici și exerciții necesare care ne atrag din țara îndepărtată la casa părintească. Nu există un început de viață spirituală fără aceste virtuți. Nu există întâlnire între Dumnezeu și leneși! „Dă sânge și ia un suflet.” „Asceza” este o trezire care ne califică să spunem: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă”.
Amin