Sfântul Teofan s-a născut la Constantinopol în anul 759 d.Hr., pe vremea împăratului Constantin al V-lea, cunoscut sub numele de „Zebelli” (742-775 d.Hr.), într-o familie bogată de nobili. Meritul pentru creșterea lui revine mai întâi mamei sale. La vârsta de doisprezece ani, s-a logodit cu una dintre fetele bogate, numită Migalo. Logodna lui a durat opt ani, la finalul cărora s-a căsătorit. În noaptea nunții, Teofan i-a dezvăluit miresei sale dorința pe care o îmbrățișase mereu, de a îmbrățișa viața monahală. A reușit să-și convingă soția să locuiască împreună. Dar în constipație, ca frate și soră.

Această nuntă a durat doi ani, în ciuda presiunii exercitate asupra lor de tatăl lui Migalo. Apoi, acesta din urmă și-a primit ginerele de la împăratul Leon al IV-lea (775-780) numindu-l domnitor al lui Cyzicus. Spera ca grijile noii responsabilitati il vor indeparta de la tendintele sale ascetice. Însă rezultatul a fost opusul a ceea ce se aștepta, pentru că evlaviosul domnitor știa să profite de tot timpul liber de care dispunea pentru a-i vizita pe pustnicii din acea regiune. Unul dintre acești pustnici, Grigore, l-a întărit și l-a încurajat să urmeze calea pe care a urmat-o. Nu a trecut mult până când Teofan a primit un nou rang civil în urma unei vizite pe care a făcut-o la Constantinopol.

Dar nimic nu l-a scos din linia în care se afla. Sufletul Lui era plin de iubirea lui Dumnezeu și credincioșia Lui era constantă. Când împăratul și unchiul său, tatăl lui Megalo, au murit, Teofan a cerut permisiunea reginei Irene să preia conducerea regenței, și-a concediat servitorii, și-a împărțit averea și și-a plasat-o pe soția Deira în Arhipelagul Prinților. De atunci nu a mai văzut-o. Îi scria doar ca să o încurajeze să persevereze în ceea ce a părăsit lumea. Cât despre el, s-a călugărit la Mănăstirea Polychronion de pe Vârful Sigriani de lângă Kyzikos. De acolo s-a mutat, pentru o vreme, într-una dintre casele familiei de pe insula Kalonymos. Studenții monahali au început să se adună la el, dar nu a vrut să aibă grijă de ei. Acesta a fost predat unui călugăr cu experiență, venit de la o altă mănăstire, în timp ce acesta a ieșit ca pustnic prin cartier timp de șase ani, lucrând la transportul manuscriselor.

Când a murit șeful mănăstirii, frații au vrut să-i ia locul. De vreme ce se temea că Hezikhia (calmul) se va pierde, s-a întors pe vârful Sigriani și a dobândit o proprietate cunoscută sub numele de „Câmpul cel Mare” pe care a întemeiat o mănăstire care a devenit ulterior unul dintre cele mai importante centre spirituale ale acelei epoci. Teofan a practicat postul, vigilența și lacrimile și era un exemplu de urmat pentru toată lumea. Din nou, studenții s-au adunat în jurul lui și el s-a ocupat de ei. A știut să-i trateze pe toți ca pe frații săi, pe cei simpli și pe cei educați în același timp. El i-a îndreptat cu autoritate, dar fără violență. Învață-i doctrina și arta de a-și controla dorințele împreună. Pentru a dobândi mai multe cunoștințe, a ieșit la câteva mănăstiri din Bitinia și Pont. Pe lângă ostenelile pe care le-a îndurat pentru a veghea asupra lui și a turmei sale, s-a dedicat redactării Analelor, care sunt considerate unul dintre cele mai importante documente legate de istoria Bizanțului. El a fost un vas ales pentru Dumnezeu, inclusiv pentru toți cei care veneau la el prin mila Domnului său. Când s-a întâmplat o foamete gravă, el a împărțit tot ce era în magazia mănăstirii, iar harul Domnului l-a umplut pentru el.

Sfântul nostru a fost invitat la Sinodul II de la Niceea, în anul 787 d.Hr., care a avut loc în apărarea sfintelor icoane. Rochia lui era simplă și săracă, dar i-a uimit pe cei prezenți prin adâncimea cunoașterii moștenirii Sfinților Părinți. Când s-a întors la mănăstirea sa, s-a îmbolnăvit și a suferit dureri puternice care au durat ani de zile.

În anul 815 d.Hr., când împăratul armean Leon al V-lea și-a început din nou campania pe icoane, unii dintre consilierii săi l-au anunțat despre Teofan Călugărul și greutatea teologică pe care o avea care i-ar putea strica demersul. A încercat să-l cucerească pe sfântul nostru la petrecerea sa, așa că i-a oferit bunăvoința, pe de o parte, dacă se conformează și cooperează, și l-a avertizat, pe de altă parte, dacă nu se supune și se încăpățânează, pentru că asta ar avea ca rezultat grav rău lui și însoțitorilor săi.

Răspunsul lui Teofan a fost: „După ce am îmbătrânit și am devenit împovărat de durere și boală, nu am avut nicio înclinație sau dorință pentru ceea ce mi-am propus. I-am lepădat de acestea pentru Hristos din tinerețe, când eram încă în stare să mă bucur de lume. Cât despre patria mea și prietenii mei, îi încredințez lui Dumnezeu. Dacă te gândești să mă sperii și să mă supun amenințărilor tale ca un copil cu un băț, vei fi în zadar. Chiar dacă nu pot să merg și sufăr de afecțiuni corporale, am încredere în Hristos că El este capabil să mă pregătească să suport cele mai dure torturi pe care mi le poți aplica, în apărarea cauzei Sale.”

Așa că Leo și-a trimis soldații la el, i-a ars mănăstirea și l-a transferat cu forța la Constantinopol, fără să-i pese de boala și durerea lui. Când a ajuns în orașul stăpânit, a refuzat să-l întâlnească pe împărat, așa că Leon s-a înfuriat și l-a închis în mănăstirea Sfinții Serghie și Bacchus, unde patriarhul eretic, numit și Leu, a încercat să-l cucerească împăratului, dar în zadar. Toate argumentele lui Leu au fost complet infirmate de Teofan.

După aceea, l-au închis timp de doi ani într-un loc întunecat din palatul lui Fatarius. L-au lipsit de mâncare de multe ori, l-au tratat aspru și l-au supus bătăilor cu bice în mod repetat. Când Împăratul nu a beneficiat de ceea ce i s-a întâmplat, l-a exilat pe insula Samotracia. Sfântul nostru nu a putut rămâne acolo mai mult de douăzeci de zile, după care a murit la douăsprezece martie a anului 817 sau 818 d.Hr. Altarul lui a devenit imediat o sursă de vindecare.

În anul 822, ucenicii săi au venit și i-au transferat rămășițele la mănăstirea sa din Al-Haql Al-Kabir. Sfântul Teodor Studitul, al cărui ordin Teofan era naș, a fost cel care a ținut predica cu acea ocazie.

Biserica o sărbătorește pe 12 martie.

Troparia în a opta melodie
Te-ai arătat, contemplativ al lui Dumnezeu, Teofane, călăuză către credința statornică și învățător de bună închinare și curăție, stea a lumii locuite și frumusețe a înțelepților mari preoți și cu învățătura ta ai luminat pe toți, muzician al sufletul, mijlocind pentru ungerea lui Dumnezeu pentru a ne salva sufletele.

Qandaq cu a doua melodie
Ați primit revelația divină de la Cel Prea Înalt, Prea Drepți, așa că ai ieșit repede din mijlocul confuziei globale și te-ai unit cu cei lipsiți de soție și bogăție și ai primit darul profeției și al săvârșirii minunilor.