Binecuvântată este viața creștinilor, că și în viața prezentă ei posedă această bucurie a speranței și a speranței. Când creștinii părăsesc această lume pentru viața următoare, se simt mai fericiți decât fericirea lumii prezente. Fericirea în viața de apoi este mult mai mare decât fericirea prezentă, mai mare în măsura în care adevărul transcende speranța și în măsura în care viziunea lui Dumnezeu transcende credința. Că Dumnezeu ne adoptă și atunci se va arăta că suntem de fapt copii ai lui Dumnezeu, există iubire desăvârșită, există fericire perfectă. Noi creștinii ne împărtășim din tainele lui Hristos și, primindu-L pe El, Îl primim pe Însuși pe Hristos „Celor ce L-au primit, le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu, în numele cărora ei cred” (Ioan 1:12). Copiii au dragoste care alungă orice frică. Cine are dragoste nu se teme de răni și nu se teme să-și piardă răsplata. Frica se potrivește servitorilor, dar dragostea este una dintre caracteristicile copiilor. Harul dă sufletelor creștinilor dragoste adevărată care lucrează în ei. Experiența le dă și îi ajută în același timp să simtă bunătatea dumnezeiască, să guste bunătăți mari, să spere în lucruri mărețe și să creadă cu certitudine în bunătatea pe care o gustă și o văd, bunătate nevăzută, nemuritoare și nestricăcioasă.

Hristos ne cere să-i păstrăm dragostea. Nu este suficient doar să-L iubim și să aprindem flacăra iubirii divine, ci trebuie să o hrănim și să o dezvoltăm. Aceasta este ceea ce înseamnă a rămâne în dragostea lui Hristos, în care este toată binecuvântarea. A rămâne în Dumnezeu înseamnă pentru Dumnezeu să fie cu noi „Cine rămâne în dragoste, Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:16). Când aplicăm în trucurile noastre legea Dumnezeului pe care îl iubim, dobândim acea permanență și statornicie în dragostea Lui. Sufletul posedă cutare sau cutare obicei, ascuns sau valabil, în funcție de acțiunile și mișcările pe care le realizăm. Se întâmplă exact ce se întâmplă în profesii. Profesia pe care o stăpânim devine a noastră. Cine aplică legea și este obișnuit cu aplicarea ei nu vrea decât ceea ce vrea Legitorul veșnic. Legile eterne, divine, determină acțiunile omului care se supune voinței lui Dumnezeu și nu vrea pe nimeni altul decât pe Dumnezeu. „Oricine păzește porunca Mea va fi în Mine și Eu voi fi în el” (Ioan 15:10). O viață binecuvântată este un produs al acestei iubiri divine. Dragostea divină ne smulge voința din toate legăturile care nu aparțin lui Hristos și o îndreaptă spre El. Tot ceea ce ne privește depinde de voința noastră, de impulsurile corpului, de mișcarea minții și de tot ceea ce este uman. Voința noastră ne conduce aici și colo. Toate lucrurile sunt supuse acesteia. Îl guvernează pe om.

Cei care îl iubesc pe Hristos au întotdeauna gândurile lui Hristos, dorește, iubesc și caută ceea ce dorește El. Și toată existența și viața lor se bazează în El. Voința lor este efectivă și vie pentru că este în Hristos, în care este toată bunătatea. Un creștin nu poate face nimic fără Hristos, așa cum ochiul nu poate vedea fără lumină. Bunătatea față de voința unui creștin este ca lumina ochiului. Întrucât Hristos este izvorul lucrurilor bune, voința noastră devine moartă și inertă dacă nu este complet supusă Lui, dacă o parte din ea rămâne în afara acestei comori „Oricine nu rămâne în Mine va fi aruncat afară ca o ramură a lui viță care se usucă și-l vor arunca în foc” (Ioan 15:6). Dacă El vrea să fim răscumpărați prin Hristos și să trăim ca viața Lui, toate voințele noastre trebuie să fie supuse voinței Lui. O voință puternică, deplină, care se supune Domnului în toate, duce la o viață binecuvântată. Mintea și voința umană trebuie să fie unite cu Dumnezeu. Mintea este să se gândească la Dumnezeu, în timp ce voința este să se lipească de El prin iubire.

Aceasta este viața în Hristos care se descoperă prin lumina faptelor bune. Prin iubire, în dragoste strălucește lumina, lumina virtuții în Hristos, iar viața în Hristos este impusă de iubire. Omul nu va greși dacă numește iubirea viață. Dragostea pentru Hristos este o unire cu El, iar această unitate constituie adevărata viață. La fel, despărțirea de Hristos duce la moartea spirituală și o provoacă, „Porunca Mea este viața veșnică” (Ioan 14:16). porunca înseamnă iubire, Mântuitorul spune: „Cuvintele pe care ți le-am spus sunt duh și viață” (Ioan 6:63). Dacă viața spirituală este iubirea lui Hristos, atunci este clar că iubirea este singura forță care trebuie să-l miște pe adevăratul creștin. Apostolul Pavel spune că toate lucrurile vor înceta în viața de apoi, dar dragostea va rămâne pentru că este necesară pentru fericirea veșnică a vieții de apoi în Hristos Isus, Căruia i se cuvine slava în veci.