Urmărirea de Paște („Hristos a Înviat”) este salutul pe care credinciosul îl întinde către semenii săi de fiecare dată când se întâlnesc, pe o perioadă de patruzeci de zile, adică din ziua de Paști și până la rămas bun.
De fapt, acest salut – și răspunsul ei („Într-adevăr, El a înviat”) – nu este, în esență, un substitut pentru salutul (Bună dimineața, bună seara...) pe care oamenii îl schimbă în zilele obișnuite și pe care toți spun popoarele și care eticheta societăților presupune, ci mai degrabă este porunca lui Hristos cel viu Care a cerut Bisericii să dea mărturie despre biruința sa asupra morții, singurul dușman al omului (se relatează că Sfântul Serafim de Sarovski obișnuia să-i întâmpine pe credincioși. cu fraza: „Hristos a înviat, bucuria mea”, în fiecare zi a anului). Este o veste bună. Ce salutare dulce care exprimă bucuria care a schimbat cursul istoriei, bucuria care se dezvăluie publicului și nu „tăce” (Fapte 4:20).
Cei patru evangheliști sunt de acord că Hristos, care a înviat din morți cu mare slavă, i-a chemat pe ucenicii săi să transmită această veste bună (învierea lui) întregii lumi. Matei spune că îngerul Domnului i-a cerut „Mariei Magdalena și cealaltă Maria”, care veniseră „să vadă mormântul”, să meargă repede la ucenici și să le spună: „El (Isus) a înviat din morți” (28:1-8; comparați cu Marcu 16:1-8; Luca 24:1-10 și Ioan 20:118), apoi (Matei) a declarat că Isus le-a apărut ucenicilor săi în Galileea, și le-a poruncit, zicând: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile...” (16-20). Acesta este același lucru pe care îl spun și alți evangheliști, după cum citim în Marcu că Isus le-a spus ucenicilor săi: „Duceți-vă în toată lumea și vestiți vestea cea bună tuturor făpturii...” (16:15-18). Luca afirmă că Domnul s-a întâlnit cu ucenicii Săi după învierea Sa și le-a amintit de tot ce le spusese în timp ce era cu ei („Tot ce este scris despre mine trebuie să se împlinească...”) și le-a deschis „mințile către înțelegeți scripturile”, adică „că Hristos va suferi și va învia din morți în ziua a treia...”, iar povestea se termină cu Isus încredințând ucenicilor săi să dea mărturie despre învierea Sa (24:44-48). Al patrulea evanghelist (Ioan) încununează ucenicilor vestea arătării Domnului înviat cu aceeași însărcinare dată de evangheliștii care l-au precedat (20:21).
Vedem că această misiune a fost asumată de ucenici în cel mai bun mod posibil, deoarece învierea care a cerut martiriul a fost subiectul martiriului. Paginile Cărții Faptele Apostolilor (și Epistolele Noului Testament) sunt pline cu știri despre biserica în curs de dezvoltare care a prins lumea cu vestea Învierii și cititorului i se pare profund că Învierea și pocăința și reînnoirea pe care le implică este singura veste bună (Citește: Fapte 1:22, 2:22-32, 3:13-15, 4:1-2 și 8-10, 5:29-32, 10:24- 43, 13: 26 - 31, 17: 1 - 3 și 31 (26: 22 și 23...).
Învierea Domnului din morți este tema fundamentală a credinței Bisericii și secretul vieții sale de zi cu zi. Prin urmare, era datoria ei - și rămâne - să dea mărturie, într-un timp acceptabil și inacceptabil, că Scripturile s-au împlinit la venirea lui Hristos, care a desăvârșit conducerea Tatălui său prin moartea și învierea Sa. Această chestiune se referă la fiecare persoană care, în botezul său, a murit împreună cu Hristos și a înviat împreună cu El. Adevăratul creștin nu poate fi neutru în fața acestui eveniment decisiv. Învierea, care presupune implicarea conștientă în comunitatea lui Dumnezeu în istorie, cere deci ca credincioșii să dea mărturie despre această biruință în cuvânt și în viață.
Urmărirea Paștelui vine din această conștientizare Cine spune altuia că „Hristos a înviat” se include, de fapt, în rândurile apostolilor și al Bisericii mărturisitoare. Acest lucru se datorează faptului că Învierea nu este o sărbătoare pe care o primim pe un calendar sau pe care o terminăm într-o anumită zi. Este „sărbătoarea sărbătorilor și anotimpurile”, adică este evenimentul care s-a impus în ritualuri distribuite. în fiecare duminică și sezon pentru ca credincioșii să poată gusta profunzimea ei și să o practice în mărturie, iubind și credincios celui care „a luat neputințele noastre” și a murit despre noi. Creștinismul este o religie a mărturisirii dragostei sau nu a creștinismului. Pavel le-a spus creștinilor din Corinteni: „Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este predicarea noastră și zadarnică este și credința voastră” (1 Corinteni 15:14). Biserica, în acest sens, este „apostolică” - și acesta este unul dintre cele patru atribute ale sale din Constituția Credinței: una, biserică catolică, sfântă și apostolică - și asta înseamnă că provine din credința celor care au precedat-o și că este purtătorul unei solii în lume (și este însărcinat să poarte, în orice timp și loc, Vestea învierii lui Hristos cel viu răspândită tuturor oamenilor.
Mărturia, în profunzimea și întinderea ei, nu se limitează doar la cuvinte, așa cum apare și are loc în viața și angajamentul credincioșilor. Cine vine la biserică în ziua sărbătorii și o ratează tot anul are iluzia că a înțeles taina lui Hristos cel viu sau că este sărbătoare de Paști Cel ce se teme de moarte nu crede în înviere. Cel care se simte confortabil cu păcatele sale și nu simte durerea lor, nu poate să-L vadă pe Hristos înviat sau să se „prosterneze înaintea Sfântului Domnul Isus, care este nevinovat de greșeală...” Și asta dacă nu își schimbă moartea poziționați și împăcați Biserica, desfaceți ceea ce este rupt în el și rugați-L pe Dumnezeu, cu lacrimi calde, să-l vindece de orice înstrăinare. Și trădare.
Dacă spunem: „Hristos a înviat”, sau răspundem: „El a înviat cu adevărat”, să ne amintim mereu că profunzimea acestui salut presupune o implantare în Biserica mărturisitoare și o dragoste pentru Hristos, care prin învierea Sa ne-a transferat” de la moarte la viață și de la pământ la cer”, o iubire care este, în realitate, un izvor de bucurie care nu poate fi Se rupe.
Despre buletinul meu parohial
Duminică, 9 mai 1999
